Fără să mă gândesc prea mult, mi-a venit ideea perfectă. Ştiu unde să merg, ştiu ce să fac.
Bunicul meu e fost militar. Trebuie să aibă prin casă o armă şi alte „chestii” care mi-ar fi de folos. Mă voi îndrepta într-acolo.
Mult de mers… e tocmai în „cealaltă periferie” a oraşului. Ar trebui să plec.
[…]
Mergând prin oraş, văd nişte urme ciudate în asfalt, mai bine zis găuri.
Deodată aud „ceva”, parcă ar fi un motor de avion doar că mai silenţios. Se aude chiar de după colţ.
Simt un fior prin tot corpul. Sincer să fiu, mi-e frică de ce sau cine ar putea fii acolo. Mă opresc, las bicicleta şi mă îndrept uşor către colţul străzii.
După colţ e un fel de navă, are o formă foarte ciudată. Nu e nimeni în jur. Aş vrea să intru în „navă”, însă e prea periculos. Mă apropii de „navă” când deodată, dintr-o clădire iese cineva… sau ceva.
Fug să mă ascund după o maşină. Vreau să văd cum arată.
Extratereştrii sau ce sunt ei, târăsc un om spre navă, pare să fie inconştient sau mort. Ei, arată aproape ca noi, doar că au pe spate un fel de carapace şi sunt mult mai robuşti.
Trebuie să plec, aici mă pot vedea, nu vreau să risc să mă prindă unu’ deăla. Din greşeală lovesc maşina şi ei mă aud. Au lăsat omul jos şi se îndreaptă încoace.
Încep să fug. Deodată, cănd mă văd, scot nişte sunete ciudate. Încep şi ei să fugă. Trag cu ceva după mine, un fel de lichid…
Găsesc scăparea, cobor la metrou. Cred că am scăpat de ei.
Sparg automatul din statie, iau ceva de măncare.
Mă gândesc că dacă toată lumea a dispărut, nu o să vină niciun metrou, aşadar pot merge pe sină pănă la staţia ce-a mai apropiată de casa bunicului.
Îmi aprind lanterna, cobor pe sină şi pornesc în întunericul tunelului.
Voi mai avea parte de surprize oare ?
—————————————–
Continuarea in [Episodul 4].
Daca nu ai citit de la inceput click aici pentru a merge la [Episodul 1]
Titlul spune tot. Intotdeauna eu sunt cel care sufar, care e lovit cel mai tare, care e aruncat la pamant fara mila, cel care varsa atatea lacrimi incat ar putea umple un ocean, dece?. Toti facem greseli, dar eu unde am gresit, cu ce?
Picasso spunea ca iubirea e neagra, acum il inteleg cu adevarat. Cad si nu am de ce sa ma prind. Dar nu-i nimic. Durerea a devenit ca un drog, mereu il iau. Dealeri sunt peste tot, chiar si ea.
Totu pe lumea asta are un pret, si dragostea.
Ma uit in jur si e negru, in mijloc e flacara, care vad cum se stinge incet si sigur… incerc sa o salvez, degeaba… nu mai are oxigen. Totul e degeaba si cred ca degeaba sunt si eu. Nu se putea mai rau, chiar nu!
As putea sa indur orice, sunt pregatit pentru orice, dar nu asta. Si atunci stau si ma gandesc ca acel orice nu e pur. Eu nu sunt pur. Acum am sufletul patat de sange, imima e ranita.
Ma intreb ce nu e inregula cu mine…adica nu sunt suficent de frumos, de destept, de bun, ori standardele ei sunt prea sus.
Acum sunt mai sigur ca niciodata, si nimeni nu ma poate contrazice, ea nu simte nimic.
Din nou rabufnesc in lacrimi, gandinu-ma cat sunt de prost, idiot si cretin. Tot nu pot sa cred.
Am dat gresi oare? -I fail at life’
Imi aprind o tigare…m-am apucat si de ele…tot ce e mai rau se intampla si nimeni nu ma ajuta. Ca de obicei singur. Poate ca daca as sta singur in padure tot nu as fi asa de singur.
Trag un fum, o lacrima se scurge pe obraz…starea e din ce in ce mai naspa.
———————————————————————————————
Am fost cu ea la „End Of The World Party” aseara. Eram obosit. Am atipit putin la inceput si asta ma revigorat. Am vorbit. Mi-a spus ca…
Asta mi-a taiat cheful. De aseara sunt asa…
A fost o greseala pentru ea acel sarut. -as putea intelege ca si eu sunt o greseala…
Eu nu regret nimic, si daca ar fii sa ma intorc in timp as face-o iar chiar daca stiu ca nu osa imi fie bine dupa…
am simtit cum incearca sa se distanteze.
———————————————————————————————
Am gasit o piesa care ma face sa plang de fiecare data cand o ascult. -ciudat
Sarah Connor – It only hurts when i breathe
Piesa spune ca „It only hurts when i breathe” si cum respir odata la fiecare 2 sec. ma doare mai mereu. -tu nu sti.
Capu’ sus! – cat se mai poate…