Se pare ca in ultimu timp nu prea am mai scris… fuck this shit! Au fost asa de multe motive incat nici daca as vrea nu pot sa le scriu aici. Si totusi am o nelamurire, dece totul merge in jos?
Frate cred ca am ajuns la un nivel la care nimic nu ma mai poate rani, adica au fost asa de multe lucruri care mi-au frant aripile exact cand sa-mi iau zborul. Exact atunci cand facusem primul pas in „trenul fericirii” [accelerat], s-a auzit semnalul de plecare si am incercat sa alerg dupa el dar, din pacate nu am reusit sa il ajung si l-am pierdut. Aveam bilet, la clasa 1. Am platit degeaba. E a mia oara cand pierd trenul asta. Acum am ramas singur in gara. Nu am la cine sa dorm. Schimb biletul de la accelerat cu unul pentru personal. Pleaca deabia maine dimineata. Pana atunci osa dorm pe banca de pe peron, singur.Sper ca in urmatoarea gara sa reusesc sa prind trenul.
Ce am scris aici este doar o transpunere a realitatii intr-un mod mai artistic.Daca nu te-ai prins, aici vorbesc despre altceva decat trenuri, gari, bilete. E o poveste care s-a sfarsit inainte de a incepe. Avort De Vise.
Poate ca totul a fost in imaginatia mea, dar a fost atat de real. Mai real ca Avatar 3D. Deaia ma doare, ca tin la ea. Stiu, 100% vinovat sunt. O alta greseala. Sau poate nu.
Am scris si o poezie. [o strofa]…
Momente si ganduri pierdute in randuri,
Din sufletul meu, acum ciugulesc vulturi,
Sunt ranit dar vreau,… inca sa traiesc,
Si cu voia ta, vreau sa te iubesc.
Acestea sunt ultimele mele ganduri imbracate intr-o aura literara placuta.
Continuarea altadata, daca osa mai fiu aici. Capu’ Sus!
(Din ce in ce, blogul devine mai negru si intunecat…osa incerc sa ii dau culoare prin urmatoarele post-uri.)